E iarnă,iar sufletul mi-e gol precum copacii.
Trec cu paşi mici prin acel parc. Acel loc în care nu mă simt singură,unde ceva din tine e încă acolo.
Cât mi-aş dori să ridic privirea şi să dau de lumina ochilor tăi.
Cu toate că ştiu că nu te voi mai avea în braţe şi că nici buzele calde nu ţi le voi mai simţi, încă mai sper...
Şi stau aici în parc, un cuplu sărutându-se altul certându-se,toate băncile sunt ocupate. Mai puţin una. Lângă copacul care ne ţinea umbră,banca din centrul parcului. E plină de zăpadă. În minte îmi trec acele momente: primul sărut,cum stăteam unul in braţele celuilalt si uitam de noi,regăsindu-ne în propia iubire; cum treceau ore in care ne priveam în tacere. Oare ai uitat sau şi tu vi aici să îţi aduci aminte de mine?
